Poteca fara fund…acea potecă…pe care mergi la pas muşcat simtindu`te incolţit de copacii care renasc îndrăzneţ dintr-o parte si din alta, dezvaluindu-ţi decât o singură opţiune de direcţie.
Crengile suple si inexprimabil de graţioase din coroana copacilor sunt asemeni unei pălări aristocrate cu pene.Ţinuta elegantă si simplă a copacilor te duce cu gândul la nobilimea din societatea medievală, ce danseaza ascultând muzica tainică a lumii.Copacii ? Nu s-au cunoscut niciodată intre ei si nici n-ar face-o,dar se simt bine unul langa altul, se imbrăţişeaza încrucişându-şi crengile, iar cei mai cutezatori, îşi pleacă suav corpul lemnos aproape de cel al vecinului.
Rătăcind pe întinderea nesfarsită a potecii, simţi cum cel mai crud vin ţi se prelinge pe buze şi-ţi arde inima - singurătatea. Atmosfera sobră şi tainică devine brusc simbolul aspiraţiei gândurilor tale pentru eternitate.Chemarea hipnotizantă spre acest loc sacru insistă asupra minţii tale si se răsfrânge cu o succesiune de trăiri.Razele palide ale soarelui străpung sever umbra goală lăsata de închinăciunile copacilor de pe margini. Înlănţuirea de pete de lumina aşternute pe asfalt te urmăresc de la intrarea potecii şi până la ieşire.Te simti a lor.
frumos scris :)
RăspundețiȘtergereAdor asta.=x
RăspundețiȘtergere